Într-o zi de varǎ am primit un nume în limba englezǎ care s-ar traduce prin: Compasiunea Serenǎ a Sursei (Serene Compassion of the Source). L-am interpretat ca fiind o aspirație constantǎ a vieții mele de atunci înainte și-am tot încercat, uneori cu mari eforturi, sǎ ofer compasiune celor din jurul meu, chiar și atunci când nu meritau sau chiar când mǎ rǎneau. Rǎmâneam dârzǎ în durerea mea, provocatǎ de ei, deși era evident pentru cei din jur cǎ 'mi-o luam', cum ar zice colega mea. De abia dupǎ ani de zile de la acea întâmplare am realizat cǎ, pentru a merita numele ǎsta, este nevoie ca, în primul rând, sǎ-mi acord mie aceastǎ 'compasiune serenǎ' și de abia dupǎ aceea sǎ ofer în exterior. Calea înspre înafara noastrǎ este prin înǎuntrul nostru! (The Way Out Is In)

Noi nu putem afirma cǎ suntem în câmpul care se manifestǎ în jurul nostru, ci cǎ suntem o parte activǎ a acestuia. Dinamica din câmp este influențatǎ în permanențǎ de cǎtre fiecare dintre noi și doar în aceastǎ masurǎ putem spune cǎ avem acces la ceea ce numim câmp, indiferent de care este rolul nostru în acesta. Cu alte cuvinte nicio ființǎ umanǎ nu are puterea supremǎ, indiferent de context sau de poziția în care se aflǎ, nici mǎcar în ceea ce privește propria viațǎ, din pǎcate sau din fericire. Atunci de unde vine iluzia de Salvator, de unde dorința asta de a înmâna unei singure persoane puterea asupra noastrǎ, individual sau colectiv?

Vi s-a spus vreodatä: 'Nu mai lua lucrurile atât de personal?'. Ei bine este normal sǎ luǎm totul personal, cǎci suntem oameni și traducem ceea ce vine câtre noi prin întreaga ființǎ umanǎ - simțuri, gânduri, experiențe, sentimente, emoții, stǎri, rațiuni, credințe... Ca sǎ decodifice toate aceste lucruri, creierului uman consumǎ enorm de multǎ energie, de aceea de multe ori punem lucrurile pe 'pilot automat' și trecem prin viațǎ fǎrǎ sǎ mai fim atenți la noi sau sǎ încercǎm mǎcar sǎ traducem toate aceste informații. Așadar este natural sǎ o luǎm personal, suntem persoane, nu roboți, dar important este ce facem cu informațiile pe care le primim, pe toate canalele de recepție ale ființei noastre? Acesta este momentul în care decidem cum acționǎm, într-o modalitate mai personalǎ sau mai profesionalǎ, congruent cu contextul în care ne desfǎșurǎm activitatea, cu regulile, cu cutumele, cu tipul de relație sau cu rolul în care ne gǎsim. De abia când reușim sǎ ne ajustǎm comportamentul și reacția la impulsurile din exterior, de abia atunci putem spune cǎ acționǎm într-un mod conștient! 

Mǎ întreb cât de capabili suntem noi, ca ființe umane, sǎ intrǎm în dialog cu o altǎ ființǎ, sǎ-l 'vedem', sǎ-l ascultǎm, sǎ construim un pod cǎtre celǎlalt? Asta presupune intenție, disponibilitate, deschidere, cunoaștere a propriei persoane astfel încât sǎ deslușim ce se întâmplǎ la capǎtul nostru și-apoi curaj, curiozitate și încredere în faptul cǎ și pe celǎlalt mal este o zbatere asemǎnǎtoare. De cele mai multe ori ne lǎsǎm consumați de povestea noastrǎ, de propriile noastre emoții, sentimente, gânduri, credințe, automatisme, rezonanțe, nevoi pe care, câteodatǎ, nici nu suntem conștienți cǎ le avem. Și-atunci este mult prea mult ce se întâmplǎ pe malul nostru ca sǎ mai avem energie pentru a trece dincolo. Dialogul rǎmâne blocat, fǎrǎ nici mǎcar un pas fǎcut pe podul dintre noi. Dacǎ îl folosim ca metaforǎ pentru relația dintre doi oameni, atunci podul existǎ oricum, dar starea lui se poate degrada sau actualiza moment de moment, prin felul în care interacționǎm, vorbim despre sau chiar ne gândim la celǎlalt. Depinde doar de modul în care ne aducem, fiecare dintre noi, în relație, câți pași putem sǎ facem pe podul relațional și cum îl îngrijim, împreunǎ!

Paradoxul vremurilor noastre este că avem clădiri mai înalte, dar o răbdare mai scurtă; autostrăzi mai largi, dar orizonturi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin. Avem case mai mari și familii mai mici, mai multe facilități, dar mai puțin timp. Avem mai multe diplome, dar mai puțină înțelepciune; mai multe cunoștințe, dar mai puțin discernământ; mai mulți experți, dar și mai multe probleme; mai multe medicamente, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim nesăbuit, râdem prea puțin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, stăm treji până târziu, ne trezim obosiți, citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar. Ne-am înmulțit bunurile, dar ne-am diminuat valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des.

Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu și cum să trăim cu adevărat. Am adăugat ani vieții, dar nu viață anilor. Am ajuns până la Lună și ne-am întors, dar ne e greu să traversăm strada pentru a cunoaște un nou vecin. Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior. Am realizat lucruri mai mari, dar nu și mai bune.

Am curățat aerul, dar ne-am poluat sufletul. Am cucerit atomul, dar nu și propriile prejudecăți. Scriem mai mult, dar învățăm mai puțin. Ne facem mai multe planuri, dar realizăm mai puține lucruri. Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm. Construim mai multe computere pentru a stoca mai multe informații și a produce mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm tot mai puțin.

Trăim vremuri ale mâncării de tip „fast-food” și ale digestiei lente, ale oamenilor importanți, dar cu caracter mărunt, ale profiturilor uriașe și ale relațiilor superficiale.

Sunt vremuri cu două venituri în familie, dar și cu mai multe divorțuri; cu case luxoase, dar cu cămine destrămate. Sunt zilele călătoriilor rapide, ale scutecelor de unică folosință, ale unei moralități efemere, ale aventurilor de o noapte, ale obezității și ale pastilelor care fac orice: de la a ne înveseli sau a ne calma, până la a ne ucide. Este o vreme în care vitrinele sunt pline, dar depozitele sunt goale. O vreme în care tehnologia îți poate aduce această scrisoare și în care poți alege fie să împărtășești acest gând, fie pur și simplu să apeși butonul „șterge”...

Nu uita să petreci timp alături de cei dragi, căci ei nu vor fi mereu lângă tine. Nu uita să spui o vorbă bună cuiva  care te privește cu admirație și uimire, căci acea mică ființǎ va crește curând și va pleca de lângă tine.

Nu uita să-l îmbrățișezi cu căldură pe cel de lângă tine, căci aceasta este singura comoară pe care o poți dărui din inimă și care nu costă niciun ban.

Nu uita să le spui „Te iubesc” partenerului și celor dragi, dar, mai presus de toate, să o spui din tot sufletul. Un sărut și o îmbrățișare pot alina suferința atunci când vin din adâncul ființei tale.

Nu uita să te ții de mână cu celălalt și să prețuiești clipa, căci s-ar putea ca, într-o zi, acea persoană să nu mai fie acolo. Fă-ți timp pentru iubire, fă-ți timp pentru a vorbi! Și fă-ți timp să împărtășești gândurile prețioase pe care le porți în minte.

Paradoxul vremurilor noastre, Bob Moorehead

Ceea ce facem din fricǎ nu este hrǎnitor pentru ființa noastrǎ. De multe ori aceastǎ fricǎ ne-o inducem singuri prin FOMO (Fear Of Missing Out = Frica de a pierde / rata ceva). Cum ar arǎta relațiile noastre dacǎ am acționa din JOMO (Joy Of Missing Out = Bucuria de a pierde / rata ceva)? Este un altfel de a spune sǎ lǎsǎm la o parte ceea ce nu ne mai servește, ce nu ne mai aduce bucurie, ce ne ține în loc sau chiar ne face rǎu.

Tatǎl meu avea credința cǎ este necesar sǎ se stingǎ ceva pentru a se aprinde altceva. Dar dacǎ este adevǎratǎ teoria conform cǎreia nimic nu dispare de tot, ci numai se transformǎ? Asta ar însemna cǎ nu existǎ naștere și nici moarte, creația este în continuǎ mișcare și schimbare. Sau poate se întamplǎ încheieri și începuturi în fiecare moment, prea multe ca sǎ le putem percepe. Le remarcǎm doar pe cele evidente, deși dinamica câmpului este permanentǎ. 

Te-am vǎzut, Tata, îți mulțumesc cǎ ai venit! E rândul meu sǎ-ți urez 'La mulți ani!', oriunde ai fi. La mulți ani și Anei tale! Mǎ aplec cu adâncǎ recunoștințǎ în fața amândurora. Vǎ iubesc!

This being human is a guest house.
Every morning a new arrival.

A joy, a depression, a meanness,
some momentary awareness comes
as an unexpected visitor.

Welcome and entertain them all!
Even if they’re a crowd of sorrows,
who violently sweep your house
empty of its furniture,
still, treat each guest honorably.
He may be clearing you out
for some new delight.

The dark thought, the shame, the malice,
meet them at the door laughing,
and invite them in.

Be grateful for whoever comes,
because each has been sent
as a guide from beyond.

The Guest House, Rumi

Cum vrei sǎ-ți trǎiești restul vieții? Cu sens... Altfel voi continua sǎ nu fiu așa cum sunt!

Îmi place mult sǎ învǎț de la copiii mei, deși am nevoie de o anumitǎ disponibilitate pentru asta. Nevoia vine în primul rând din Ego, din a admite cǎ nu le știu pe toate și cǎ cei pentru care obișnuiam sǎ fiu tot universul lor, cunosc acum anumite lucruri mai bine decât mine. 

Mǎ uimește constant modul în care descoperǎ ei lumea de dincolo de familia noastrǎ, cum se raporteazǎ la un celǎlalt, dar mai ales cum se aduc în prietenii.

Venim pe lume în relație, iar șansele noastre de supraviețuire au fost întotdeauna mai mari împreunǎ.

Oare de ce uitǎm atunci sǎ fim generoși? Oare de ce uitǎm sǎ dǎruim, fǎrǎ a aștepta ceva înapoi?